*caracterizare* de Astro.
Muzica este forma noastră de exprimare cea mai veche, mai veche decât graiul sau arta. Începe odată cu vocea şi cu nevoia noastră copleşitoare de a comunica unii cu alţii. De fapt, muzica este omul, mai mult decât cuvintele, căci cuvintele nu sunt decât simboluri abstracte care transmit inţelesuri reale bazate pe fapte. Muzica ne emoţioneaza mult mai adânc decât cuvintele şi ne face să reacţionăm cu intreaga noastră făptura. Atât timp cât omenirea va exista, muzica îi va fi esenţiala. Avem nevoie de muzică, cred, aşa cum avem nevoie unii de alţii.
Muzica se situează deasupra descoperirilor şi invenţiilor omeneşti. De fapt, aş sugera că muzica este o reflectare a procesului gândirii. Ritmurile repetate şi succesiunea tonalităţilor au ajutat în mod evident la stabilirea principiului recunoaşterii şi comparaţiei, alimentându-se din memorie, din diferite încercări şi invătand din experienţa altora. Toate metodele variate simbolice pe care le folosim pentru a cerceta natura lumii şi pe noi inşine pot fi găsite in muzică. Fuga, de exemplu, reprezintă chiar arhetipul gândirii, acţionând prin demonstrare şi reformulare, analogie şi o rafinare a memoriei.
Cred că aceasta este lecţia pe care o oferă toată muzica. Căutăm să pătrundem procesul cunoaşterii, pentru a dobândi controlul asupra neprevăzutului, căci în fiecare dintre noi există o nevoie psihologică de a nutri un sentiment de reasigurare, dacă trebuie să creăm ordine şi înţeles în evenimente, să le dăm impuls şi direcţie. Fiecare celulă se poate divide in zece milioane, transmiţând genele sale urmaşilor, stabilind astfel repetarea schemei genetice. La om, acest proces este conştient şi fiziologic în acelaşi timp; noi vehiculăm produsele gândurilor şi sentimentele noastre, şi printre acestea şi muzica. Întocmai cum bătăile involuntare ale inimii produc primul ritm al vieţii, muzica ne redă pulsul vieţii.
Lumea ce pare solidă, pe care o luăm drept bună, a început în caldura toridă a pietrelor topite şi a gazelor în vârtejuri, transformându-se de-a lungul erelor într-un cosmos suficient de rece pentru a îngădui apariţia primelor manifestări de viaţa. Pe această planetă, aparent unică (cel puţin în sistemul nostru solar), s-au dezvoltat treptat, în mod extraordinar, forţele naturale. Are loc o pendulare de la fierbinte la rece, din înălţimi în adâncuri, fară a depaşi condiţiile precise necesare vieţii. Totuşi, acea nelinişte permanentă din adâncurile pământului continuă trimiţându-ne cutremure şi maree pentru a ne reaminti că din clipa naşterii chiar suntem neputincioşi în faţa naturii.
În epoca noastră, a tehnicii, am ajuns să credem că siguranţa rezidă în controlul şi în stăpânirea omului şi a naturii deopotrivă. Admitând că aceasta ne-a adus unele foloase, putem oare pretinde progrese când numeroasele noastre războaie din acest secol confirmă că noi continuăm să prădăm şi să ucidem, fără scop? Dăm greş pentru că omul nu este împăcat cu el insuşi şi nici nu se poate domina, de aceea caută să-i stăpânească pe alţii.
Plânsul copilului afirmă noua lui independenţă şi poate chiar o premoniţie de răspundere şi speranţă. Este ăn acelaşi timp un salut vesel şi un rămas bun, plin de regrete. Plămânii lui iau cunoştinţă de noul mediul, cel al aerului, dar el păstrează încă o amintire vie a căldurii, confortului şi siguranţei pe care le cunoştea în lichidul amniotic. După ce ieşim la lumina zilei, bătăile inimii mamei dăinuie adânc în noi, fiind întipărite în făptura noastra ca o identitate a fiecăruia dintre noi. Îi simţim pierderea şi trebuie să o înlocuim cu alte sunete, în special cel al propriei noastre voci, căci sunetul şi ritmul reprezintă căi de comunicare. Am putut să auzim cu mult înainte de a fi în stare să vedem.
multe animale pot să-şi adapteze urechile pentru a colecta sunete, asemenea unui radio uriaş cu telescop care captează slabele pulsaţii din adâncurile spaţiului. Aceasta îmi aminteşte de o altă teorie a mea personală, că întreaga conştiinţă în spaţiu şi timp se formează gradat. Nu e ceva care apare la om dintr-o dată în momentul naşterii, mai curând poate fi comparată cu diferite grade de temperatură, ori cu diferenţa între un corp solid, lichid şi gazos. Mai cred că conştiinţa poate fi apropiată de sensibilitate, care poate fi măsurată la un trandafir sau chiar la o piatră. Cu mult înainte de apariţia vieţii pe pământ, elementele din care este făcuta lumea noastră răspundeau la tot felul de vibraţii, de la reacţiile chimice la forţele electromagnetice, forţa gravitaţiei, ciclul zi-noapte. Undeva în sinea noastră cred că şi noi manifestăm o anumită sensibilitate organică la acelaşi unde. Din momentul în care conştiinţa noastră de animal, cel mai primitiv, a apărut, era afectată de aceste forţe; sensul inconştient, că "Eu sunt", este mai mult decât un instinct de animal, după cum este mai mult şi decât intelectul uman. Prin aceasta, am sentimentul că suntem legaţi în mod irevocabil de univers, la fel ca oricare stâncă şi plantă. Nu pot să găsesc nici o altă cale care să explice experienţele atât de documentate ale telepatiei şi clarviziunii.
